Egiptul Antic

"Sa nu razi, sa nu plangi, nici sa nu admiri ci sa intelegi.. "

      Marele Sfinx de la Giza rămâne unul din monumentele cele mai surprinzătoare ale Egiptului. Deşi pus în umbră de piramidele lângă care stă, el îşi păstrează înălţimea originară de aproape 20 m şi are o lungime de peste 72m. Sfinxul egiptean combină capul, deci inteligenţa regelui conducător, cu trupul puternic al leului, care era asociat la rândul lui cu simbolismul solar. Deşi sfincşi sunt elemente obişnuite în arta egipteană, Marele Sfinx este unul dintre cei mai vechi şi incontestabil cel mai mare dintre toţi. Semnificaţia originară a Sfinxului este incertă, dar egiptenii de mai târziu l-au considerat o întruchipare a zeului soarelui, Horemakhet, ,,Horus de la orizont”, care era la rândul lui asociat cu regalitatea primitivă.

      Sfinxul a fost sculptat în piatra de pe platoul Giza, probabil în timpul domniei regelui Khafe (Kefren, 2520-2494 î.H.) din Vechiul Regat şi se găseşte  lângă drumul pietruit şi templul din vale ale piramidei acestui rege. 

      Dovezi arheologice si geologice arata ca eroziunea Sfinxului se datoreaza în principal apei si mai putin nisipului si ca ar fi fost construit cu 7.000 - 10.000 de ani în urma, fiind doar restaurat de Chefren.

      Robert Bauval si Graham Hancock au dezvoltat o alta teorie care spune ca Sfinxul (luând în consideratie asezarea sa în functie de piramidele învecinate si scrierile vechi egiptene) este o parte (daca nu cel mai important element) a unei harti astronomice care are strânsa legatura cu constelatia Orion. Ei au concluzionat ca cea mai buna potrivire a hartii ar fi cu pozitia pe care au avut-o stelele în anul 10.500 î.Hr. Nu exista nici o inscriptie sau scriere care sa indice clar data constructiei. Exista doar indicii care sustin ipoteza ca Sfinxul ar fi existat înaintea piramidelor. Deşi contextul arheologic arată că este foarte puţin probabil că realizarea Sfinxului să predateze complexul lui Khafre.

       Numele de Sfinx vine de la cuvântul grecesc “shingo” care înseamna “a strangula” si grecii l-au folosit pentru prima data numind o creatura fabuloasa care avea capul unei fete, corpul unui leu si aripi de pasare care îsi strangula victimele. Sfincsii sunt constructii obisnuite în Egipt si sunt priviti ca protectori, gardieni la intrarea templelor. Sfincsii au fie cap de berbec si corp de leu, cap de uliu si corp de leu sau capul unui rege sau zeu si corp de leu.

        Este dificil să se stabilească topografia amplasamentului dinainte de construirea Sfinxului, deoarece s-a săpat pe arii extinse pentru a se extrage blocurile necesare construcţiei piramidelor. Totuşi, capul Sfinxului pare să fi fost sculptat dintr-un nodul natural de rocă lăsat în picioare deasupra nivelului platoului; un bloc natural de rocă la zi, nelucrat, se poate vedea în prezent, în apropiere. Capul şi partea superioară a trunchiului Sfinxului stau deasupra nivelului terenului înconjurător.

 

     Părţile inferioare din trupul Sfinxului au fost sculptate sub nivelul platoului. Pentru a se realiza aceasta s-a săpat un şanţ în formă de „U” în jurul bulgărelui de rocă care avea să formeze corpul. Ca şi piramidele şi templele adiacente, Sfinxul este orientat cu faţa exact spre est, dar şanţul săpat în jurul lui este, de fapt, de formă trapezoidală, căci la sud el urmează drumul pietruit al lui Khafre. În perioada construirii Sfinxului, egiptenii erau pricepuţi la dislocarea şi transportul blocurilor mari de rocă şi săparea acestui şanţ nu a reprezentat o problemă pentru mâna de lucru.

      Când roca a putut fi abordată pe deasupra, egiptenii dislocau blocurile săpând o reţea de şanţuri înguste în suprafaţa pietrei. Lucrătorii săpau şanţurile cu unelte de cioplit din piatră dură şi ciocane de piatră şi probabil cupru. Şanţurile erau tăiate la o adâncime puţin sub adâncimea prevăzută a unui bloc, care  era apoi uşor scobit pe dedesupt, extras din locaşul lui cu ajutorul  unor pârghii de lemn şi tras afară din frontul de rocă. În cazul şanţului din jurul Sfinxului, multe dintre blocurile masive par să fi fost trase pe o distanţă destul de scurtă până la Templul Sfinxului, unde au fost folosite ca blocuri pentru nucleu; straturile din aceste blocuri corespund destul de mult cu stratele observate pe laturile şanţului şi pe corpul Sfinxului.

      După ce tot surplusul de piatră a fost înlăturat din jurul Sfinxului, acesta a fost cioplit şi ajustat cu dălţi de cupru şi maiuri de lemn.

      Stilistic, trăsăturile capului trimit la statuia regală a lui Khafre, la fel ca şi însemnele regale, cum ar fi nemes-ul, podoaba înfăşurată în jurul capului regelui, şi cobra de pe sprânceana împăratului. Pe faţa Sfinxului încă se mai văd urme de vopsea roşie: această culoare datează cel puţin din vremea vizitei lui Pliniu din secolul 1î.Hr., fiind aplicată cel mai probabil cu mult înainte de aceasta. Pliniu atribuie culorii o semnificaţie de cult şi acest lucru poate fi corect, întrucât egiptenii asociau culoarea roşie cu cultul soarelui.

      De fapt, Sfinxul nu este bine proporţionat: trupul este prea lung şi capul prea mic. Probabil că sculptorii antici au fost constrânşi de materialul pe care l-au avut la dispoziţie: dimensiunile capului vor fi fost limitate de nodulul natural de rocă din care a fost cioplit, iar trupul trebuie să fi fost lungit ca urmare a descoperirii unei fisuri verticale, care în prezent se găseşte chiar în faţa picioarelor din spate. Dar proporţiile ciudate pot fi şi un semn al lipsei de experienţă a sculptorilor. Din câte se ştie, aceasta a fost prima statuie sculptată la o scară atât de mare în Egipt şi artiştii din acea vreme  nu erau obişnuiţi să lucreze la o piesă atât de amplă. Proporţille nepotrivite ale unor statui în mărime naturală din acea perioadă arată că egiptenii nu aplicau încă sistemele de proporţionare grafică utilizate cu atâta succes în sculptura de mai târziu. Este de asemenea posibil ca muncitorii să fi întâmpinat greutăţi în cioplirea unui bulgăre de rocă de formă neregulată. Sculptorii egipteni preferau să lucreze cu blocuri rectangulare pe care puteau să-şi deseneze subiectul şi să poziţioneze elementele corect bidimensional.

      Roca moale care alcătuieşte  trupul este în prezent grav alterată, dar capul acestei sculpturi de 4500 de ani este relativ bine conservat. Această diferenţă de conservare este cauzată de stratele geologice distincte în care s-a săpat.

      Mark Lehner a identificat trei tipuri diferite de calcar: roca dură, de bună calitate din care s-a sculptat capul; straturile moi, în fâşii din partea de sus a trupului şi stratul de bază casant, bogat în fosile. Degradarea s-a datorat nisipului purtat de vânt care a erodat părţile mai moi de piatră lăsând porţiunile mai dure expuse ca nişte culmi înclinate. Dar nu toată degradarea Sfinxului se datorează forţelor naturii: nasul s-a pierdut cândva, în secolul VIII d.Hr., când faţa Sfinxului a fost desfigurată de către un Sufi care a considerat că statuia este un idol blasfemiator, iar capul lipsă al cobrei de pe sprânceana Sfinxului şi fragmentele din barba acestuia găsite în nisipul de sub el pot fi de asemenea rezultatul unei distrugeri intenţionate.

      Lucrările de conservare şi restaurare ale Marelui Sfinx au reprezentat un proces continuu începând încă din antichitate, probabil din mileniul II î.Hr., când cultul Sfinxului a fost reînviat. S-au construit noi temple la nord-est de Sfinx şi s-a realizat o capelă între labele lui. Punctul central al acestei capele a fost o stela înfăţişându-l pe faraonul Tuthmosis IV (aproximativ 1401-1391 î.Hr.) înmânând o ofrandă Sfinxului. Textul descrie cum Sfinxul i s-a arătat în vis tânărului prinţ şi i-a oferit tronul Egiptului în schimbul curăţirii nisipului din jur şi reparării trupului lui. Jumătatea inferioară a trupului este acum în întregime acoperită cu blocuri de zidărie de diferite dimensiuni datând din diferite perioade de restaurare: se pare că au existat cel puţin trei campanii principale de restaurare în antichitate (Etapele I-III menţionate de Lehner), şi patru campanii moderne, cea mai recentă fiind încheiată în 1998.

      Descrierile şi desenele executate de diferiţi vizitatori veniţi aici în ultimele două milenii arată că în cea mai mare parte a existenţei lui, Sfinxul a fost îngropat în nisipul purtat de vânt, nerămânându-i vizibil decât capul. De la jumătatea secolului XIX s-a încercat degajarea amplasamentului care, din păcate, a distrus multe informaţii arheologice de valoare. Nisipul rămas a fost în final înlăturat în anii 1930 de Selim Hassan, care a efectuat studii intense şi atente ale mărturiilor arheologice. Deşi zona din jurul Sfinxului a fost degajată până la roca de bază, studierea construirii şi semnificaţiei lui continuă: după spusele lui Gaston Maspero, Directorul General al Serviciului pentru Antichităţi Egiptene, din anii 1880, „Sfinxul încă nu ne-a dezvăluit toate secretele sale.”

Recent Videos

5481 views - 2 comments
4058 views - 3 comments
5565 views - 11 comments
4216 views - 6 comments